Powered By Blogger

duminică, 17 noiembrie 2013

Ce faci atunci cand pierzi un prieten ?
Buna intrebare , ar spune unii.
Treci mai departe , nimeni nu e de neinlocuit , ar spune altii.
Eu cred ca treci mai departe , dar greu. Sau nu treci!
Ani intregi de prietenie mai mult decat stransa , ani intregi de secrete, lacrimi, distractii , nopti pierdute.
Si dupa toti acesti ani , ajungi la ignoranta . Ajungi sa-ti vorbeasca doar de sarbatori , si atunci printr-un mesaj sec , trimis intregii liste de contacte.
De ce ?
Multi ar spune cearta , lucruri de impartit , dezamagiri , tradare etc.
In cazul meu nu e vorba de niciuna dintre ele. E vorba de o ruptura brusca , de comun acord daca as  putea spune. E momentul acela in care realizezi ca trece o saptamana , fara sa il/o cauti si fara sa te caute. Realizezi , dar nu faci nimic in sensul asta. La fel si invers. Si stai , astepti. Trece o luna , trec doua si la fel. In tot acest timp , te intalnesti intamplator pe strada , te saluti si iti dai seama ca nu simti nevoia sa pui intrebarea "de ce n-ai mai dat nici un semn ?" Stii ca-ti va raspunde "Tu de ce n-ai dat ? " . Si totul se rezuma la o discutie banala , intre doua cunostinte care nu s-au mai vazut de ceva timp.
Si ajungi , dupa aproape un an , sa te intrebi : Ce s-a intamplat oare ? Nimeni nu-si recunoaste vina , nimeni nu-si calca pe orgoliu . Incepi sa ai mustrari de constiinta , dar totusi nu faci nimic.
Si uite asa iti pierzi un prieten si in acelasi timp increderea in oricine ar incerca ulterior sa-l inlocuiasca. Intrebarea e : merita ?
Se spune ca cele mai bune lucruri apar atunci cand te astepti mai putin , nu?!
De aceeasi parere sunt si eu . M-am indragostit. Si am facut-o fara sa-mi dau seama. M-am indragostit de cel mai bun prieten . Era acea persoana pe care daca o sunam , nu-mi spunea niciodata nu. Era omul care ma sprijinea , ma asculta si ma invata cand era cazul. Si da , brusc a inceput sa ma atraga. Am inceput sa simt fiori cand ii vedeam numele pe ecranul telefonul , sub " Apel primit" , sa ma bucur ca ne intalneam seara, ca sa nu-mi vada sangele agitat prin obraji. Incepusem sa imi calculez cuvintele, sa ma gandesc ce trebuie sa spun si cand , incercand in acelasi timp sa fiu degajata. Si mi-a reusit. Asta pana intr-o seara, cand nu am mai rezistat .  Aveam totul foarte clar in cap. Trebuia doar sa-l iau deoparte si sa-i spun ce ma framanta. Eram sigura ca va intelege. Cu toate astea , nu am putut. Eram in permanenta asteptate a "momentului potrivit", care din pacate nu a venit in acea seara.
Timp de o saptamana dupa aceea, totul a decurs ca de obicei. Cafele , discutii interminabile despre chestii absurde. Asta pana cand , intr-o seara ca oricare alta , l-am luat in brate. Nu era ceva iesit din comun. Obisnuiam sa o fac destul de des! Dar atunci am simtit o caldura si o familiaritate care mi-au starnit un zambet pana la urechi . Era un zambet de om indragostit. Si a inteles si el asta. Partea cea mai interesanta este ca-mi zambea in acelasi mod. Si  atunci mi-am dat seama ca el e cel in bratele caruia vreau sa stau la sfarsitul fiecarei zile ce avea sa vina. Si asa a fost! Ne-am "pus lumea-n cap" , dar a meritat!

luni, 3 decembrie 2012

   Stau adesea si ma gandesc ce oare m-a facut sa ma opresc asupra ta. Te cunosteam de mult timp si nu gaseam nimic deosebit la tine. Asta pana intr-o zi... Acea zi a fost una deosebita cu siguranta. Imi amintesc fiecare detaliu si in cap inca-mi rasuna glasul tau , mai bland ca niciodata.
   Multumita tie am invatat sa rad cu pofta , sa plang in hohote , sa apreciez adevaratele valori. Daca stau bine sa ma gandesc , multumita tie am invatat ce inseamna defapt dragostea. Este acel sentiment pe care nu-l poti descrie intr-o propozitie sau fraza.
   Tot multumita tie am invatat sa urasc , sa detesc si sa ma detasez de tot ce e urat...
   Cand ma gandesc la tine ma simt de parca as avea dubla personalitate, una care iubeste , una care uraste.
   Acum cand cuvantul "noi" e pe cale sa nu mai insemne nimic , m-am gandit la o lista de motive pentru care ar trebui sa te urasc...

Te urasc pentru toate momentele petrecute impreuna;
Te urasc pentru toate cuvintele dulci pe care mi le-ai spus;
Te urasc pentru toate melodiile care-mi amintesc de tine;
Te urasc pentru toate pozele cu noi pe care nu am puterea sa le sterg;
Te urasc pentru toate riscurile la care ne-am supus impreuna;
Te urasc pentru gesturile tandre ca ma emotionau de fiecare data;
Si lista poate continua...

miercuri, 14 martie 2012


     Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de mare, nici destul de invatata  sa privesc cu detasare si sa accept faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii . M-am multumit traind aici cu  toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare. Am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou.

    Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati.
    Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine... Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.

    De fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.
Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta. Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o secunda.
Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine .. terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt nu am inceput nimic.

     Nimeni insa nu va stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul sau. Voi zambi ca deobicei, voi gresi ca deobicei, voi incerca sa repar acele capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul.

joi, 19 ianuarie 2012


     M-am saturat de neajunsuri! M-a saturat ca fiecare clipa de fericire sa fie platita in lacrimi ! Rautatea si avaritatea oamenilor din jur ma uimeste pe zi ce trece! Fiecare isi vede interesul si e numai pentru el…De ce ? Din cauza BANILOR , de care depinde totul ! Fericirea , buna-starea , intelegerea , chiar si iubirea depind de ei.  De ce? De ce nu poate fi lasata partea materiala si sa ne bucuram de lucrurile marunte, lucrurile pe care nu le putem cumpara….? 

     Mereu ma intreb asta… De ce nu putem zambi pur si simplu atunci cand vedem soarele ca rasare , sau cand ploua , ninge? Sunt miracole ale naturii pe care nu le luam in seama , fiindca avem parte oricum de ele… Saracia tarii ne face tristi , posomorati , ingandurati! V-ati gandit vreodata daca merita? Daca ceva din lumea asta are dreptul sa ne intristeze? 

     Tristetea si gandurile care ne framanta , ne fac sa ne  departam de prieteni , familie. Dar ce rost are? Optimismul ajuta foarte mult !
     Nu-i invidiati pe cei care au bani ! Cu siguranta nu sunt fericiti!

marți, 22 noiembrie 2011



   Locuiesc vis-a-vis. Te vad in fiecare dimineata gol, cu ferestrele larg deschise. Nu ma arat, caci asta te-ar face sa zambesti. Te studiez. Numar femeile pe care le porti seara si le incercuiesc pe cele care si-au castigat dreptul sa deschida ferestra dimineata. Iti stiu chipul speriat cand esti singur si te-am vazut de-atatea ori plangand , dupa ce-ai umilit o femeie care tocmai a plecat. Ti-am vazut toate mastile, caci intr-o zi ai lasat ferestrele deschise si la pod. Trebuie sa urci in fiecare zi treptele acelea, singur, ca sa-ti alegi cine vrei sa fii. Cred ca doar in 3 zile din ultimul an ai trait fara nici o masca. Si atunci iti venea mereu in vizita aceeasi femeie. Doar atunci inchideai ferestrele. Toate. Si trageai perdelele. Toate. Si plecau. Toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine, dar iesea fugarita de cat de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi stiut atat de bine…atata de rau, de fapt.

   Nu iubi. Asteapta sa vin sa-ti fac curatenie.

   Continua sa colectionezi trupuri, gemete, fiori. Stiu ca asta faci - iti place la nebunie sa fii colectionar, dar nu proprietar, nu vrei sa-ti apartina nimic din ce aduni. Imi place vulnerabilitatea ta, se vede bine de la fereastra mea…

Mihaela Radulescu - "Niste raspunsuri"