The sunset - my favourite moment of the day

Ce faci atunci cand pierzi un prieten ?
Buna intrebare , ar spune unii.
Treci mai departe , nimeni nu e de neinlocuit , ar spune altii.
Eu cred ca treci mai departe , dar greu. Sau nu treci!
Ani intregi de prietenie mai mult decat stransa , ani intregi de secrete, lacrimi, distractii , nopti pierdute.
Si dupa toti acesti ani , ajungi la ignoranta . Ajungi sa-ti vorbeasca doar de sarbatori , si atunci printr-un mesaj sec , trimis intregii liste de contacte.
De ce ?
Multi ar spune cearta , lucruri de impartit , dezamagiri , tradare etc.
In cazul meu nu e vorba de niciuna dintre ele. E vorba de o ruptura brusca , de comun acord daca as  putea spune. E momentul acela in care realizezi ca trece o saptamana , fara sa il/o cauti si fara sa te caute. Realizezi , dar nu faci nimic in sensul asta. La fel si invers. Si stai , astepti. Trece o luna , trec doua si la fel. In tot acest timp , te intalnesti intamplator pe strada , te saluti si iti dai seama ca nu simti nevoia sa pui intrebarea "de ce n-ai mai dat nici un semn ?" Stii ca-ti va raspunde "Tu de ce n-ai dat ? " . Si totul se rezuma la o discutie banala , intre doua cunostinte care nu s-au mai vazut de ceva timp.
Si ajungi , dupa aproape un an , sa te intrebi : Ce s-a intamplat oare ? Nimeni nu-si recunoaste vina , nimeni nu-si calca pe orgoliu . Incepi sa ai mustrari de constiinta , dar totusi nu faci nimic.
Si uite asa iti pierzi un prieten si in acelasi timp increderea in oricine ar incerca ulterior sa-l inlocuiasca. Intrebarea e : merita ?

Se spune ca cele mai bune lucruri apar atunci cand te astepti mai putin , nu?!
De aceeasi parere sunt si eu . M-am indragostit. Si am facut-o fara sa-mi dau seama. M-am indragostit de cel mai bun prieten . Era acea persoana pe care daca o sunam , nu-mi spunea niciodata nu. Era omul care ma sprijinea , ma asculta si ma invata cand era cazul. Si da , brusc a inceput sa ma atraga. Am inceput sa simt fiori cand ii vedeam numele pe ecranul telefonul , sub " Apel primit" , sa ma bucur ca ne intalneam seara, ca sa nu-mi vada sangele agitat prin obraji. Incepusem sa imi calculez cuvintele, sa ma gandesc ce trebuie sa spun si cand , incercand in acelasi timp sa fiu degajata. Si mi-a reusit. Asta pana intr-o seara, cand nu am mai rezistat .  Aveam totul foarte clar in cap. Trebuia doar sa-l iau deoparte si sa-i spun ce ma framanta. Eram sigura ca va intelege. Cu toate astea , nu am putut. Eram in permanenta asteptate a "momentului potrivit", care din pacate nu a venit in acea seara.
Timp de o saptamana dupa aceea, totul a decurs ca de obicei. Cafele , discutii interminabile despre chestii absurde. Asta pana cand , intr-o seara ca oricare alta , l-am luat in brate. Nu era ceva iesit din comun. Obisnuiam sa o fac destul de des! Dar atunci am simtit o caldura si o familiaritate care mi-au starnit un zambet pana la urechi . Era un zambet de om indragostit. Si a inteles si el asta. Partea cea mai interesanta este ca-mi zambea in acelasi mod. Si  atunci mi-am dat seama ca el e cel in bratele caruia vreau sa stau la sfarsitul fiecarei zile ce avea sa vina. Si asa a fost! Ne-am "pus lumea-n cap" , dar a meritat!