Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt
nici suficient de mare, nici destul de invatata sa privesc cu detasare si sa accept faptul ca
exista povesti ce iti imprima emotii . M-am multumit traind aici cu toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata
mai tare. Am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa
incerc din nou.
Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca
este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am
inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati.
Nu pot spune nici
acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc
asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a
spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de
diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma
aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma
gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea
ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare
data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu
aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De
fapt, ma cunosteam pe mine... Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi
placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe
jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea
in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca
nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara
teama de repercursiuni.
De fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara
sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a
fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de
bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt
perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea
ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi
atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las
prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice
lucru nou si interesant din viata mea.
Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care
imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta.
Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu
regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si
m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o
secunda.
Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca
stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine ..
terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt
nu am inceput nimic.
Nimeni insa nu va
stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat
si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul
sau. Voi zambi ca deobicei, voi gresi ca deobicei, voi incerca sa repar acele
capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul.